Marfă expirată
Patronul comunist e o realitate paradoxală a României de azi. E o imposibilitate…posibilă! El deschide un magazin „general”, iar după ce-l inaugurează îl ţine aproape gol şi se poartă cu clienţii ca „responsabilul” de alimentară de pe vremuri. După ce dă faliment, patronul comunist condamnă cu forţă capitalismul. „Aşa e în capitalism! Nu era mai bine înainte?”
Patronii comunişti continuă să apară pentru că au de-a face cu cumpărători comunişti. O vânzătoare îmbufnată, obraznică, soioasă, i se pare cumpărătorului reprezentarea însăşi a economiei de piaţă. Magazinele în care serviciul e civilizat, unde vânzătorii se întrec în amabilităţi, îi sperie pe cumpărătorii comunişti. „Trebuie să fie ceva la mijloc, altfel n-ar fi ei aşa zâmbăreţi!”. Obişnuit să fie jefuit, umilit, batjocorit, cumpărătorul comunist percepe amabilitatea ca pe un atac la integritatea sa psihică: „Ce tot se hilizeau ăia la mine, să-mi dea naibii ce le-am cerut şi să mă lase în pace, să nu se mai fandosească atât! Nu e suficient că ne fură, îşi mai bat şi joc de noi!”.
Patronul comunist, un element expirat, vrea să se îmbogăţească peste noapte vânzând mărfuri expirate. Şi se îmbogăţeşte, deoarece îi cumpără mărfurile cumpărătorul comunist, la rândul său, un produs expirat.
În relaţia vânzător – cumpărător, determinantă este starea fundamentală de om bun de furat şi insultat a bietului „consumator”, evident neprotejat absolut de nimeni, şi în primul rând chiar de el însuşi.
Restul, cum spunea şi poetul, e tăcere.
