A fost odata un pumn de Crisalide…
A fost odata un Palat. Si in Palat locuia o Doamna… Din dragoste de vers si rima, Doamna a nascut un Cenaclu. In Cenaclu s-a format un pumn de Crisalide, iar din Crisalide s-au nascut fluturi cu aripi de profesori, jurnalisti, actori sau sociologi si tot asa…
Inainte insa de-a prinde aripi pentru zbor, Crisalidele au invatat sa vada lumea-n poezie. Doamna a avut mereu grija de asta.
La Cenaclu la Doamna gaseai raspunsuri la orice intrebare. La Cenaclu la Doamna aveai voie sa razi, sa plangi, sa te revolti. Dar mai ales, aveai voie sa te scrii pe tine insuti, descoperindu-l pe Nichita, pe Sorescu sau pe Grigore Vieru. Jucandu-te cu Arpagic, motanul unei Ana Blandiana, razand in hohote de un Pinocchio-ndragostit sau alergand printre propriile-ti Trecande anotimpuri...
Crisalidele sunt fluturi mari acum. Cu nume scrise pe cate o diploma, pe marginea unui articol de ziar sau sub un titlu de poezie publicata candva intr-o revista de cultura…
Doamna a iesit la pensie… Tanara, frumoasa, asa cum o stiu inca de cand aveam vreo 10-11 ani…
Zilele trecute mi s-a-ntamplat sa trec pe la Cenaclu. Stiam ca Doamna nu mai e acolo… Dar nu stiam ca nici Cenaclul nu mai este!
Mi-am ridicat aripile grele in bataia timpului si-am inceput sa plang, sa rad, sa ma revolt, dar mai ales sa ma (re)scriu pe mine insami. Fluture zburat din Crisalidele de-acum aproape 20 de ani ale unei Doamne atat de indragostita de vers si rima.
Draga mea Doamna la per tu, va multumesc!
