Oraşul meu Bacău - Ştiri
noutăţi despre Bacău

Bacauanii pasionati de istoria culturala a romanilor, asa cum este ea redata prin arheologie, sint asteptati la Complexul Muzeal “Iulian Antonescu”, pentru a se delecta cu doua noi expozitii tematice. Este vorba despre “Cultura Cucuteni, de la sapatura la expunere” si “Comorile tracilor”, ale caror vernisaje au avut loc ieri, la institutia bacauana.

Ambele expozitii, organizate in colaborare cu mai multe institutii de profil din tara si strainatate, “au rolul de a promova cultura judetului - respectiv Cultura Cucuteni si a tarii, in zonele in care ea nu exista” a declarat Silvia Iacobescu, directorul Muzeul “Iulian Antonescu”.
Expozitia fotodocumentara “Cultura Cucuteni, de la sapatura la expunere” apartine Ralucai Kogalniceanu, doctorand la Universitatea Al. I. Cuza din Iasi, bursiera la Universitatea Di Roma din Italia si a fost prima oara deschisa chiar pe tarim italian, cu sprijinul Academiei Române din Roma, Complexul Muzeal de Istorie din Bacau aflindu-se printre colaboratori. “Este o expozitie unicat pentru ca, prin intermediul fotografiilor, ea reuneste toate piesele culturii Cucuteni care nu au fost niciodata expuse impreuna” a apreciat Lacramioara Istina, sefa Sectiei de Istorie si Arheologie. Expozitia este deschisa publicului bacauan pina in luna martie, dupa care va “pleca” la Tulcea si Constanta.
Cea de a doua expozitie, “Comorile tracilor”, a fost organizata in colaborare cu cinci muzee nationale: Complexul Muzeal “Bucovina”, Suceava, Muzeul National de Istorie a Transilvaniei, Complexul Muzeal National “Moldova, Iasi, Muzeul Judetean “Stefan cel Mare”, Vaslui, si Muzeul Judetean Botosani. Ea a fost vernisata prima data la Complexul Muzeal “Bucovina” din Suceava si urmeaza, dupa popasul din Bacau sa fie deschisa la Vaslui, Botosani, Cluj sau Iasi. Expozitia reuneste obiecte de patrimoniu din institutiile organizatoare, arme si valori de prestigiu (sceptre, vase din metal, podoabe din aur sau bronz), datind din Epoca Bronzului si prima epoca a fierului.
La vernisaj au fost prezenti reprezentanti ai autoritatilor publice locale,ai institutiilor organizatoare din intreaga tara, oameni de cultura, elevi si profesori. (Ziarul de Bacau)

Primele şedinţe în care s-au întrunit la început de an aleşii noştri i-a găsit pe aceştia preocupaţi de problemele care făceau obiect de dispută, picanterie şi aparent fină ironie şi în şedinţele din a doua jumătate a anului trecut. Altfel spus, citând Poetul, la Bacău, „toate’s vechi şi nouă toate” … Aeroportul, bazinul, podul, gropile din asfalt…
Concluzie:
Nu ştiu voi, dar eu una m-am plictisit îngrozitor să particip lună de lună la aşa-zis “şedinţe” de consiliu local şi judeţean, în care aud mereu aceeaşi placă, vizionez aceeaşi piesă de teatru, roluri interpretate execrabil, în numele “binelui public”, de o adunătură de actoraşi cu pretenţii de alesi ai urbei…
Nimic nu-i face să-şi schimbe repertoriul, nimic nu-i determină să-şi abandoneze limbajul grosolan şi ideile fixe în care nici măcar ei nu mai cred. Mai mult, abia aşteaptă parcă, să se întâmple ceva rău pentru a avea motiv întemeiat de “hai sictir!” şi ceartă. Nimic bun nu s-a întâmplat vreodată în urbea asta a noastră, nimic bun nu se va-ntâmpla, toţi sunt vinovaţi de asta şi vinovat nu-i nimeni…
Nu reuşesc să trec însă peste hotărîrea-mi de-a nu mai participa la astfel de scenete, fără a mă întreba (retoric?) dacă se mai poate face totuşi ceva. Dacă se va găsi vreodată un regizor apt să distribuie roluri – aceleaşi, de edili – unor actori adevăraţi…
De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, în toată această poveste, Regizorul e de vină. Iar Regizorul suntem noi!

Sunt aici mereu, reci, inexpresive, cuiburi de păsări în cuiburi de cultură…

Odată ridicate – cu talente care, cine ştie, vor fi cândva la rândul lor imortalizate – ele veghează în tăcere generaţii întregi de visători pe aleea parcului.

Sunt clipe încremenite de istorie, cultură şi civilizaţie. Şi totuşi, atât de lipsite de importanţă…

Probabil că, dacă peste noapte cineva s-ar gândi că aleea trebuie lărgită, abia atunci, trecând prin locul rămas gol, vom simţi că ceva (ne) lipseşte… Şi nu vom şti cu certitudine ce.

De zeci de ani, ne numără paşii, ne îndrumă plimbările, ne ascultă „iubirile”. Ne suportă furia, ignoranţa şi bătaia de joc…
Nu au însă puterea să strige! Nu mai mult decât au făcut-o în vremea când…nu erau doar nişte statui. Întruchipând un Maiorescu, un Creangă, un Kogălniceanu sau poate-un Eminescu…

Când vom înţelege oare, că schimbarea trebuie să vină din noi înşine? Că nu ne va fi vreodată bine sau mai bine lăsându-ne pradă voinţei altora, preferând “plânsul” acţiunii şi resemnarea, atitudinii?…

Când vom avea curajul să ne debarasăm de “vorbe din bătrâni” precum “capul plecat sabia nu-l taie?”… Să ajungem să înţelegem că mai binele este ascuns în noi, că trebuie doar să-l lăsăm să vorbească?…

De ce n-am întârzia şi noi la serviciu în ziua salariului neacordat? De ce nu vrem să demonstrăm că şeful nu este mai puţin dependent de salariat decât salariatul de şef?

De ce înainte de a ne critica tinerii că nu pun mâna pe o carte, nu ne criticăm pe noi inşine că invocăm eternul, banalul, nejustificatul “eu nu mai am timp pentru asta”?

De ce refuzăm să-l atenţionăm pe cel care îşi aruncă punga de plastic la întâmplare că gestul său îl descrie mai mult decât ar putea-o face un milion de cărţi presupus citite?

De ce infinitul “de ce” nu se mai termină când, de fapt, răspunsurile sunt atât de la îndemână?

Ştiu, sunt întrebări banale, puerile şi deplasate. Atâta doar, reamintindu-mi-le din când în când, găsesc răgazul - prin nebunia lipsei de timp - să ma întorc puţin la mine însămi, să îmi gasesc schimbarea şi starea de mai bine…

Nu ţi se întâmplă niciodată ca, mergând spre serviciu, dis-de-dimineaţă, de obicei îngândurat, apatic, plictisit de aceeaşi activitate dar nu şi de acelasi drum, dârdâind puţin de frig, fascinat în acelaşi timp de fiecare frunză pe care ieri nu ai văzut-o, să-ţi tune brusc ideea că, în sfârşit! te-ai descoperit? Să te inunde pur şi simplu un val de fericire, să ţi se taie răsuflarea, să-ţi vină să strigi cât poţi tu de tare şi să chiui : “SUNT O ALGĂ!!!“???

Să te simti apoi privit exact aşa cum te-ai descoperit? Şi să te simţi apoi, puţin jenat de năstruşnica ta descoperire?…

***

Ei bine, profitând de această unică ocazie de a se fi descoperit în sfârşit! şi amuzată teribil de ideea de a fi cu adevarat o algă, Naiva s-a gândit că dacă ea chiar este aşa, atunci trebuie să se comporte ca atare, mai precis, aidoma unei alge.
Şi şi-a impus ca, în fiecare dimineaţă, când încă nu prea circulă lumea sau e puţin prea somnoroasă pentru a observa ceva, să înceapă să-şi însuşească puţin câte puţin din comportamentul unei alge…

***

Deşi o algă, Naiva s-a aflat însă - într-o zi cu ploaie - în postura de a nu şti cum să se comporte. Mai exact, în ziua imediat următoare uluitoarei descoperiri când, în drumul ei obişnuit, o sălbatică, nepotolită Ploaie s-a găsit să-i deruteze firea. Bunăoară, îşi zise ea, sunt eu o algă, dar nu cumva…

Şi, deşi nu foarte hotărâtă, a abandonat umbrela în mana primului trecător ieşit în cale..

***

O alta nebănuită îndoială apăru în cugetul Naivei, într-o frumoasă zi (tot cu ploaie, tot fără umbrelă), când sigurantza ei fu întreruptă de o impertinentă (gândi ea îmbufnată!) (non)apreciere venită din partea unui cineva: “Tu, Naivo, ştii cum esti? Ca un vulcan mocnind, abia aşteptând secunda în care să erupă!”

“Hmmm… cugetă Naiva ca apoi să răspundă obraznic: cum crezi tu că ar putea o algă să supravieţuiască in inima unui vulcan?…

***

Despre sfidare: algele, ca şi oamenii, sunt fel de fel, unele verzi, altele albastre sau maro, unele mai retrase, altele mai sociabile, îndrăgostite de corali sau nu, unele mai darnice, altele mai egoiste, dar, dintr-o privire numai, îţi dai seama că sunt – totuşi - alge!

Mai sunt însă şi alge, ca şi unii oameni, cărora din cauza a nu ştiu ce, le place să fie altfel… Bunăoară, aşa sunt algele care, sfidând orice regula a bunei cuviinţe, se trezesc că vor să crească şi să locuiască copaci!…

Ai să râzi şi nu ai să mă crezi în ruptul capului şi totuşi, daca vei merge dimineatza pe acelasi drum cu Naiva, vei intâlni cu siguranţă un copac cel puţin neobişnuit, în care, în loc de frunze, au crescut câteva alge…

***

” Spui numai prostii! au apostrofat-o unii… Unde ai văzut tu, Naivo, alge să crească-n copac?”

A început să plangă… “Tu ştii că eu zic adevărul, le-a zis, cu siguranţă există cel puţin un copac cu alge… Dacă n-aş crede asta şi dacă nu aş fi văzut cu ochii mei, cum aş putea fi eu aici, o algă pe pământ, cu ochi, nas, gură, mâini şi picioare?…”

Şi pe bună dreptate le-a zis!

***

De dimineaţă, în rouă, a mângaiat o floare de mac roşu.
Era convinsă că o algă ar fi făcut exact la fel…

***

” Şi mai ştii ceva? Unii copaci tind să fie apă; priveşte Salcia de-acolo, priveşte omida cum tinde să devină zbor de flutur’!!

O algă poate creşte în copac! Precum eu sunt aici, o algă pe Pâmânt!
Şi trec atâtea valuri şi furtuni peste o algă şi trec atâtea stari de a fi peste mine…”

Hmm… Nebuna, sălbatica Algă Naivă…

***

Mai nou, e convinsă că din transpiratia algelor s-a născut marea…

***

O algă trebuie că are o personalitate foarte puternică. Alegele văd, respiră, cântă, suspină. Algele aud, transpiră, tremură. Algele dorm, visează, iubesc şi urăsc. Algele aleargă. Şoptesc, urlă, freamată şi plang. Algele gândesc…

***

Atunci când valurile marii sunt prea mari trebuie că e din cauza algelor furioase…

***

Nu, furia algelor nu are nimic a face cu înălţimea sau intensitatea valurilor mării. Acestea depind doar de condiţiile meteo. Algele nu au personalitate, pentru că ele nu pot vorbi, nu pot auzi, nu pot striga, nu pot cânta, nu pot plânge şi mai ales, nu gândesc. Algele nu pot creşte in copaci, ele sunt doar nişte plante marine. Şi-atât.

Algele nu pot fi metaforă.

***
Ieri a încercat să-şi demostreze din nou, că algele se găsesc, totuşi, în copaci…

***

Azi a tras chiul de la serviciu. Asta numai pentru că, în ciuda aparenţelor, ea crede în metaforă şi mai crede şi că algele se furişează uneori de mare…

Sâmbătă la Centrul Cultural Internaţional „George Apostu” din Bacau, odată cu festivitatea de premiere a celor mai buni jurnalişti ai anului 2007 din presa scrisă şi radio-tv, s-a consumat cea de-a şasea ediţie a “proMEDIAfest – Premiile Presei Băcăuane”, eveniment organizat de Fundaţia Infolife şi Asociaţia Betania, sub coordonarea jurnalistului Val Mănescu.

Redactori, reporteri, operatori imagine, realizatori de emisiuni radio-tv ai presei locale s-au adunat la Centrul “George Apostu” la confruntarea cu membrii juriului care, la scena deschisă au acordat premiile– nu înainte de a-şi justifica alegerile – jurnaliştilor ale căror materiale înscrise în concurs au fost cotate ca fiind cele mai bune.

Lucrările participante la ediţia din 2007 a “proMEDIAfest – Premiile Presei Băcăuane” au fost jurizate de ziariştii Daniel Condurache (profesor la Facultatea de Jurnalistică Iaşi), Cezar Ion (Director la Departamentul de producţie editorială TVR), Mircea Toma (preşedintele Agenţiei de Monitorizare a presei „Academia Caţavencu”) şi Fernecz Vasas – profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării Univ. Bucureşti.

La secţiunea presă scrisă – cele mai multe premii respectiv – 8 şi nominalizări –7 au fost obţinute de condeierii Ziarului de Bacău. Aceştia au obţinut premiile la categoriile:

*editorial-Ovidiu Pauliuc – nominalizat Claudiu Boangiu (Ziarul de Bacău)

*cronică -Constantin Gherasim – nominalizaţi şi Dan Sion (Deşteptarea), Cornel Galben (Viaţa Băcăuană)

*ştire/notă -Constantin Gherasim – nominalizaţi şi Olimpia Filip, Răzvan Bibire (Ziarul de Bacău)

*caricatură de presă -Constantin Ciosu

*fotografie de presă -Liviu Maftei – nominalizat şi Ioan Bişcă (Desteptarea)

*debut în presă -Romulus Dan Busnea

*impact social -Florin Crăciun şi Alin Leancă, cel de-al doilea, în prezent la Monitorul de Bacău

*analiză -Doru Ciucescu – nominalizaţi şi Cludiu Tănăsescu (Ziarul de Bacău) şi cmdr. r. Vasile Florea (Observator de Bacău)

Pentru interviu, premiul a fost acordat scriitorului Cornel Galben pentru un material publicat în revista culturală Ateneu (nominalizaţi fiind şi Romulus Dan Busnea -Ziarul de Bacau şi Gabi Mihai -Semne Particulare), iar premiul pentru reportaj în presa scrisă a fost adjudecat de Dan Sion de la cotidianul Deşteptarea. Nominalizaţi la această categorie au fost şi Lili Adochiţei (Deşteptarea) şi Olimpia Filip (Ziarul de Bacău) Premiul pentru anchetă a revenit lui Cătălin Stănoiu, de la Informaţia Bacăului, iar nominalizaţi au fost si Cătălin Bejan şi Cezara Duţă de la Semne Particulare.

La secţiunea televiziune, categoria reportaj, Mădălina Rotaru de la Euro TV a fost nominalizată împreună cu Carmen Stan de la 1TV, juriul acordând în final premiul celei din urmă. Spre deosebire de alţi ani, la categoria emisiune TV nu a fost acordat nici un premiu, fiind totuşi nominalizată Cristina Maria Cucu- de la 1TV, cea care, de altfel şi-a adjudecat şi premiul „Vanda Condurache” pentru debut în radio-tv. Premiul pentru ştire a plecat tot spre 1TV, la Cătălin Cojocaru (nominalizată Carmen Stan, tot de la 1TV). La categoria imagine TV nu s-a acordat premiu.

Cea mai bună emisiune radio a fost cea a Ancăi Sereş de la Radio Alfa ( nominalizaţi: Florin Ştefănescu- Radio Alfa şi Laurenţiu Botin – Radical FM), Ionuţ Vătafu de la acelaşi post (Radio Alfa), adjudecându-şi premiul pentru grupajul de ştiri, unde nominalizat a mai fost Doru Ridel de la Kiss FM. Acesta din urmă a avut cea mai bună ştire radio a anului 2007, nominalizat la aceeaşi categorie fiind si Codrin Pop (Radio Iaşi), jurnalist la cotidianul Deşteptarea.

Elementul de noutate în acest an la Premiile Presei Băcăuane a fost introducerea sectiunii – presa online, la care câştigătoare a fost Mădălina Rotaru (www.orasulmeu-bacau.ro), Răzvan Bibire fiind de asemenea nominalizat pentru o ştire publicată pe www.contraSENS.com.

Festivitatea de premiere a jurnaliştilor a fost moderată de Irina Păcurariu – realizator TVR Iaşi care nu a omis să omagieze memoria celei care până în acest an a fost o nelipsită membră a juriului Premiilor Presei Băcăuane, regretata jurnalistă Vanda Condurache…

Din prea mult respect faţă de mine însumi, eu, Jurnalistul cu “j” mare am gândit că a sosit timpul să spun, dom’le, lucrurilor pe nume! Să explic adică, aşa ca pentru toată lumea, ce mă diferenţiază pe mine, Jurnalistul de astăzi, de jurnalistul din cartile de specialitate…

*Dintru-nceput, vreau să fie foarte clar un lucru: un Jurnalist trebuie musai să aibă bine înrădăcinat în mintea lui şi-n crezul lui principiul că… principiile pot fi încălcate. Ca atare, un Jurnalist adevărat, cum sunt eu bunăoară, la solicitarea “şefului”, nu va ezita să scrie sau să prezinte un material în care nu crede. La un moment dat, chestia devine chiar distractivă, nu mai ai nevoie nici de argumente, nici de documentare. Sunt suficiente câteva expresii pompoase: chiar dacă incoerente şi lipsite de sens, ele vor satura cu siguranţă un public atât de infometat de scandal!

*Apoi, spre deosebire de un jurnalist, un Jurnalist îşi poate pune semnatura, fără nici o reţinere, sub comunicatul de presă trimis prin e-mail de un binevoitor purtător de cuvânt al vreunei instituţii. Adică ce, dacă adversarul meu de breaslă poate, eu sunt oare, mai prejos?… În plus - si Jurnalistul are voie să gândească astfel- lumea este prea ignorantă pentru a sesiza un lucru atât de nesemnificativ precum apariţia simultană, în trei publicaţii, a aceluiaşi “articol” purtând însă semnături diferite! Mai există varianta: “oricum nimeni nu citeşte/nu ascultă/nu vizionează materialul meu”. Jurnalistul are voie să gândească şi în acest mod! Şi pe bună dreptate: atâta vreme cât îşi ia leafa, totul e în regulă….

*Un alt aspect: un Jurnalist al zilelor noastre nu va pune prea mult accent pe capitolul « gramatica limbii române ». Cu cât refuzi mai mult să recunoşti că este posibil să mai ai scăpări, cu cât refuzi mai înverşunat apelarea la un dicţionar - fie el si www.dexonline.ro - sau la un manual de gramatică, cu atât eşti mai aproape de definiţia Jurnalistului. Un Jurnalist, spre deosebire de un jurnalist, nu va simţi niciodată nevoia de a-şi ridica semne de întrebare atunci când, în loc de “să fii!”, scrie “să fi!”, în loc de « ştii că… », scrie “şti că…” sau când în loc de «mai multe blocuri s-au daramat din cauza cutremurului » , el scrie sau rosteste « mai multe blocuri s-au daramat datorită cutremurului»… Mai mult chiar, un Jurnalist perseverent se va ambiţiona să scrie şi să rostească sus şi tare că « nu se merită să te rişti », în ciuda faptului că verbele «a merita » şi «a risca » nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată reflexive…

*Iar dacă cineva va îndrăzni să-i atragă atenţia asupra acestor fleacuri (cu atât mai mult un coleg jurnalist), va fi vai de capul lui! Şi asta pentru că, un Jurnalist adevărat nu are voie să accepte criticile şi nici să le considere constructive. Nici măcar să le ia ca atare. Nu, cel mai indicat, în astfel de situaţii, este ca replica să fie cât se poate de agresivă…

*****

Am obosit. Bag seamă că s-a-ntunecat afară, e vremea să mă duc la nani. Deşi ar mai fi câte ceva de spus…

Am să mai trag doar o scurtă concluzie - vorba artistului, « aşa cum am spus, nu mă tem de concluzii, nici de premise… » (mai era partea cu « doar de urmări », dar o ignor) : sunt un Jurnalist adevărat pentru că, chiar dacă -într-un involuntar moment de sinceritate faţă de mine însumi- mă voi regăsi câtuşi de puţin în cele de mai sus, hotărât lucru, nu voi zâmbi! Voi deveni doar, mai încrâncenat în a persevera în greşeală!

A fost odata un Palat. Si in Palat locuia o Doamna… Din dragoste de vers si rima, Doamna a nascut un Cenaclu. In Cenaclu s-a format un pumn de Crisalide, iar din Crisalide s-au nascut fluturi cu aripi de profesori, jurnalisti, actori sau sociologi si tot asa…
Inainte insa de-a prinde aripi pentru zbor, Crisalidele au invatat sa vada lumea-n poezie. Doamna a avut mereu grija de asta.

La Cenaclu la Doamna gaseai raspunsuri la orice intrebare. La Cenaclu la Doamna aveai voie sa razi, sa plangi, sa te revolti. Dar mai ales, aveai voie sa te scrii pe tine insuti, descoperindu-l pe Nichita, pe Sorescu sau pe Grigore Vieru. Jucandu-te cu Arpagic, motanul unei Ana Blandiana, razand in hohote de un Pinocchio-ndragostit sau alergand printre propriile-ti Trecande anotimpuri...

Crisalidele sunt fluturi mari acum. Cu nume scrise pe cate o diploma, pe marginea unui articol de ziar sau sub un titlu de poezie publicata candva intr-o revista de cultura…

Doamna a iesit la pensie… Tanara, frumoasa, asa cum o stiu inca de cand aveam vreo 10-11 ani…

Zilele trecute mi s-a-ntamplat sa trec pe la Cenaclu. Stiam ca Doamna nu mai e acolo… Dar nu stiam ca nici Cenaclul nu mai este!

Mi-am ridicat aripile grele in bataia timpului si-am inceput sa plang, sa rad, sa ma revolt, dar mai ales sa ma (re)scriu pe mine insami. Fluture zburat din Crisalidele de-acum aproape 20 de ani ale unei Doamne atat de indragostita de vers si rima.

Draga mea Doamna la per tu, va multumesc!

Nu, zapada nu poate spala nici sangele unor nefericiti, nici urmele afiselor electorale, nici plictisul autumnal si nici bordurile, strazile si blocurile imputite. In care culmea, blocuri, locuim chiar noi, pe care culmea, strazi pasim chiar noi, peste care culmea, borduri trecem chiar noi… Intrebandu-ne (retoric?) daca propria noastra constiinta va putea fi spalata vreodata.

Care constiinta? Si/sau spalata de ce?

Prefer, in caderea primei zapezi in special, sa-mi uit constiinta acasa, sa pretind ca petele de sange ale unor nefericiti, panourile electorale, plictisul autumnal, bordurile, strazile si blocurile care ne descriu atat de bine, de fapt, nu exista. Si sa-mi ridic ochii si fruntea spre cer, si nasul, si obrajii, si gura si barbia, sa-mi las intregul chip invadat si mintea mea si gandurile mele sa le las sa se acopere de nea. Sa-mi provoc astfel senzatii tari, sa cad in desfraul unei lumi care, de data aceasta, mi se contureaza ca fiind una perfecta.

Si-apoi, cand zapada va fi incetat sa cada, sa ma trezesc brusc: de cate ori m-am aplecat oare sa ridic cotorul de mar, coaja de portocala, punga de plastic sau chistocul de tigara aruncat de trecatorul pe langa mine? Si care a intinat zapada mea si lumea mea perfecta?… De cate ori m-am aplecat sa-mi spal noroiul lasat de pasii mei pe vreun trotuar sau pe cate o bordura? De cate ori mi-a pasat ca zidurile blocului meu sunt imputite si cad?…

Nu de prea multe ori. Pentru ca – imi vin in minte versurile unui cantec, aparent fara legatura cu zapada mea si cu lumea mea – “mi-e rusine mai mult decat dor”…

Si-atunci ma-ntreb: care constiinta? Si /sau spalata de ce?…

Zapada nu poate sa spele. Eventual, poate sa acopere. Dar si asta, efemer…