Oraşul meu Bacău - Ştiri
noutăţi despre Bacău

Suna telefonul: Alo, senor Rod ? Aici este Ernesto, ingrijitorul d-voastra de la casa de la tara.
Rod: Da Ernesto, ce pot sa fac ptr.tine?
Ernesto: Oh,am sunat ,senor Rod, sa va anunt ca papagalul d-voastra a murit.
Rod: Papagalul meu?! Acela care a cistigat multe premii internationale?
Ernesto: Da senor ,acela.
Rod: Ce nenorocire ,am cheltuit o avere cu papagalul asta. De ce a murit?
Ernesto: A mincat carne stricata.
Rod : Carne stricata?! Cine dracu l-a hranit cu carne stricata?
Ernesto: Nimeni senor,a mincat el singur carne de cal mort.
Rod: Cal mort? Ce cal mort?
Ernesto: Calul dumneavoastra pursinge, senor.
Rod: Nepretuitul meu cal pursinge este mort?
Ernesto: Da senor, a murit de epuizare tragind la caruta cu apa.
Rod: Ai innebunit de tot? Ce dracu tot spui acolo ? Ce caruta cu apa?
Ernesto: Cea pe care o folosim sa stingem focul ,senor.
Rod: Dumnezeule ! Ce tot spui? Care foc?
Ernesto: Focul de la casa dumneavoastra senor. O luminare a cazut si a aprins draperiile si perdelele…
Rod: Ce dracu’ vrei sa spui, ca mi-a luat foc casa de la o luminare?
Ernesto: Si senor.
Rod: Pai avem electricitate !!! Pentru ce mama dracu’ era luminarea aprinsa?
Ernesto: Senor,luminarea era pentru inmormintare.
Rod: CARE NENOROCITA DE INMORMINTARE ?!!!
Ernesto: A sotiei d-voastra ,senor Rod.
Rod: ………………..!!!!!!!!!!!….????
Ernesto: Sa vedeti ,a venit intr-o seara acasa pe intuneric si eu am crezut ca este un hot. Asa ca am lovit-o cu crosa d-voastra de golf, model Tiger Woods Nike Driver.

Rod: ……………………….
Rod: !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Rod: Ernesto! Daca mi-ai rupt crosa aia esti intr-un mare rahat !!!

Salutam cu rezbekt, jefu.
Aderizat la Romania cu bomba la valiza ascuns, tragut fara broblem control la aerobort. Pastrat dolar american blestemat, bentru construit aigea bomba, dat jumadate la taxi, jumate furat tigan din buzunar.

Indalnit frate Ahmed, batron magazin, ajudat la mine. Discutat cu el la cafenea plan bomba, consumat egler broaspat, intoxicat cu zalmonel, noi ajuns la sbital, doctor roman durut la cur, noi luat cur fok.

Jefu, gu bomba praf antrax nu putut facut la Romania, cineva furat antrax, deci ingercat plan bomba cu bum-bum…! Mutat apartament frate Ahmed, adus mult frumos aminde de tara mia, fara apa la robinet, geamm sparte ca la Beirut, tigle kazut cap cind vind bate.

Urmarit PROTV emiziune explozia camion azotat, facut frica la mine. Astia romani are tupeu nu gluma ! Urgent trebuie recrutat, jefu ! Bomba cu azotat mare efect aveam…

Inderesat pilotat avion bentru lovit gladire la roman. Vazut delevizor, aparat zbor MIG brabusit singur in ogor la taran, plus taran roman stricat singur gladire, adormit beat, tigara abrinsa, murit soacra, facut chef mare la ei…

Bacău - RECORDUL MONDIAL AL COPIILOR - 1 IUNIE 2007
FESTIVALUL “ARLEKIN”

(şi alte cîteva de rezervă în ordine aleatorie) care mă îndreptăţesc să mă simt egal cu oricare European

1. Sentimentul că suntem europeni cu mult înainte ca Europa modernă s-o recunoască.
2. Palatul Parlamentului român pentru că e singura construcţie europeană care se vede de pe lună.
3. Madame Pogany a ţăranului român Brâncuşi, pentru că e cea mai frumoasă reprezentare a unei europence.
4. Valea Trotuşului de la Comăneşti la Ghimeş, pentru că acolo poţi vedea gratis peisaje deloc mai prejos decît cele pentru care, în Europa, scoţi din buzunar salariul pe un an.
5. Mihail Eminescu pentru ODA(în metru antic), George Bacovia pentru poezia PLUMB şi Nichita Stănescu pentru poezia SOLDATUL.
6. Standardul ridicat al mîndriei, speranţei, umorului şi capacităţii de adaptare la situaţiile dificile.
7. Tristan Tzara pentru că i-a învăţat pe europeni cum se dresează căluţul DADA.

Rezerve: Marea Neagră, Maramureşul, Valea Prahovei, Ceahlăul, artiştii, hackerii, Caragiale, Enescu, Eugen Ionescu, Henry Coandă, Nadia Comăneci, C.D. Zeletin, autoturismul Dacia, vinul de Cotnari, sarmalele, copiii noştri deştepţi, femeile noastre frumoase.

Studii serioase arată că zâmbăreţii reuşesc mai bine în viaţă şi se descurcă minunat în societate. Dacă deschid o uşă, rar primesc un refuz. Zâmbăreţii obţin toate favorurile şi întreaga frumuseţe a existenţei li se deschide pentru a le întoarce parcă, zâmbetul pe care îl dăruiesc.

Într-un fel oarecare, şi absenţa zâmbetului este atrăgătoare şi, din încruntare, din nefericire, din dezastrul sufletesc, extragem seva atenţiei celorlalţi. Încruntaţii au învăţat că durerea şi tristeţea te ajută să fii mai puţin singur, să obţii consolare, compasiune şi ajutor.

Cât de mult eşti singur şi cât de mult eşti înconjurat de mulţime? Tot atât de mult este singur sau însoţit şi sufletul tău, este zâmbitoare sau tristă inima ta. Tocmai aceasta este capacitatea universului de a întoarce spre tine tot ceea ce tu dăruieşti.

Cel ce te iubeşte îţi întoarce iubirea din tine, aşa cum cel ce te ajută nu o face doar pentru că tu îi zâmbeşti, ci pentru iubirea pe care o degajă zâmbetul tău. Nu-i de ajuns doar un zâmbet de plastic şi o mască bucuroasă, căci existenţa copiază doar forma sentimentelor noastre reale, nu imitaţiile lor. Şi, de aceea, a zâmbi nu înseamnă a râde tot timpul ca prostu-n târg, ci a iubi zâmbind şi a zâmbi iubind.

Patronul comunist e o realitate paradoxală a României de azi. E o imposibilitate…posibilă! El deschide un magazin „general”, iar după ce-l inaugurează îl ţine aproape gol şi se poartă cu clienţii ca „responsabilul” de alimentară de pe vremuri. După ce dă faliment, patronul comunist condamnă cu forţă capitalismul. „Aşa e în capitalism! Nu era mai bine înainte?”

Patronii comunişti continuă să apară pentru că au de-a face cu cumpărători comunişti. O vânzătoare îmbufnată, obraznică, soioasă, i se pare cumpărătorului reprezentarea însăşi a economiei de piaţă. Magazinele în care serviciul e civilizat, unde vânzătorii se întrec în amabilităţi, îi sperie pe cumpărătorii comunişti. „Trebuie să fie ceva la mijloc, altfel n-ar fi ei aşa zâmbăreţi!”. Obişnuit să fie jefuit, umilit, batjocorit, cumpărătorul comunist percepe amabilitatea ca pe un atac la integritatea sa psihică: „Ce tot se hilizeau ăia la mine, să-mi dea naibii ce le-am cerut şi să mă lase în pace, să nu se mai fandosească atât! Nu e suficient că ne fură, îşi mai bat şi joc de noi!”.

Patronul comunist, un element expirat, vrea să se îmbogăţească peste noapte vânzând mărfuri expirate. Şi se îmbogăţeşte, deoarece îi cumpără mărfurile cumpărătorul comunist, la rândul său, un produs expirat.

În relaţia vânzător – cumpărător, determinantă este starea fundamentală de om bun de furat şi insultat a bietului „consumator”, evident neprotejat absolut de nimeni, şi în primul rând chiar de el însuşi.

Restul, cum spunea şi poetul, e tăcere.

BALEGA ŞI STÎLPUL CU TELEVIZOR

Agenţiile de presă au vuit în urma unui recent sondaj de opinie, realizat după toate normele ştiinţifice: doar zece români dintr-o sută vor să mai trăiască în ţara unde s-au născut şi au crescut. Restul ar pleca învîrtindu-se unde-or vedea cu ochii.

Prin anii optzeci circula în şoaptă o întîmplare care-l avea ca erou pe celebrul Bulă. Învăţătoarea îi întreabă pe copii ce-ar face dacă, printr-o minune, s-ar deschide graniţele. Ionel s-ar duce la Paris să vadă turnul Eiffel, Maricica în Creta, să se rătăcească prin labirintul din Cnossos, Gigel în Germania la verişorii lui, iar Virginica ar pleca în Anglia la un unchi de-al lui taică-su. Paradoxal ca întotdeauna, Bulă răspunde plictisit că el n-ar pleca nicăieri, ba, mai mult, s-ar căţăra pe un stîlp. Să nu-l ia puhoiul. Era o poveste sarcastică, la care se rîdea cu amărăciune, pentru că se ştia că, dacă voiai să mergi într-o banală excursie, fie şi într-una din ţările „frăţeşti”, adică socialiste, trebuia să aştepţi ani de zile paşaportul pe care-l primeai după ce erai verificat de securitate, după interogatorii şi cercetări. Nici nu îndrăzneai să visezi că treci graniţa dacă nu erai cetăţean model, membru de partid, dacă încălcai principiile Codului eticii şi echităţii socialiste, dacă crîcneai împotriva regimului, dacă nu-ţi plăceau frigul şi apa rece şi întunericul şi cozile la alimentara. Nu primeai paşaport nici dacă aveai o atitudine de simpatie faţă de valorile occidentului, dacă purtai plete sau blugi, ori dacă ascultai muzică străină.

Viermişorii începură să mişte, după ce, cu cîteva zile în urmă eclozaseră sub crusta unei balegi slobozită de-o vacă în praful fierbinte din marginea drumului. Era linişte şi întuneric acolo înăuntru, dar cam puţea şi nu prea aveau ce mînca. Într-o bună zi, viermişorii au întrebat: ce e dincolo de pojghiţă? Mama lor le-a răspuns că dincolo se cheamă „afară” şi că acolo e aer curat, soare, hrană şi apă. „Şi de ce nu ieşim de-aici, să vedem şi noi cum e să ai aer curat, soare, hrană şi apă? Să vedem ce-nseamnă „afară”! „Ba, nu!” – le răspunse ferm cea care le dăduse viaţă. „Noi aici ne-am născut, AICI rămânem !”

Cu 130 de ani în urmă, pe cînd România abia apăruse ca stat pe harta Europei, cancelarul de fier al Prusiei, Otto von Bismark, spunea despre români că nu sunt o naţiune, ci o meserie. Meseria de român are la bază blîndeţea, răbdarea şi plînsul în întuneric cu faţa în pernă.

Între timp, agenturile străine au declanşat explozia mămăligii care a spart lacătul graniţelor. În şaisprezece ani au plecat din România peste patru milioane de români. Au plecat să muncească pe tarlalele şi şantierele capitalismului biruitor, să facă bani şi să se întoarcă acasă. Aşa spun ei: că se vor întoarce. Că, la naţia asta, dorul e ucigător. Vara, oraşele patriei se umplu de maşini cu numere străine, iar agenţiile imobiliare prosperă. Stranierii cumpără terenuri, case, electrocasnice. Miliarde de euro muncite din greu dincolo fac să mişte cît de cît iluzoria noastră economie. O dată-n an, vorba unui cîntec la modă, oficial ne merge bine, şi guverniceanu se bate tare cu pumnu-n piept că redresarea e vizibilă, că inflaţia e sub indicatorii prevăzuţi şi că nivelul de trai e într-o constantă creştere. Afirmaţii ca astea au înghiţit şi vecinii noştri unguri, pînă au înţeles că sunt minţiţi. Am văzut la Budapesta zeci de mii de Ianoşi înfuriaţi, dezbrăcaţi şi cu cocteiluri molotov în mîini, cotonogind jandarmeria honvedă. Cu ungurul nu te pui, că are sîngele iute şi nu suportă putoarea de minciună.

Dar şefuleţii noştri au birouri în Palatul Victoriei şi n-au de ce să se teamă. Resemnaţi în minciunile milenare care nu au sfîrşit, scîrbiţi de violenţele de pe stadioane şi de carnagiile de pe şosele, sătui de panarama deconspirării, de bîlciul politic, de cenuşa turnată-n cap şi de praful care li se aruncă-n ochi, nouăzeci la sută dintre români preferă să plece aiurea. Cei care rămân, adevăraţii patrioţi, se revoltă bălăcindu-se în cufureala naţională care-a ajuns să pută pînă la Buda, sau să-şi lipească retinele de ecranul telenovelelor. Aşa, măcar îşi permit să viseze pe burta goală cum e să ai aer curat, soare, hrană şi apă.

Două milioane de stîlpi cu televizor ar trebui repede înălţaţi, pentru ca aceia care mai vor să trăiască în România să nu fie luaţi de puhoiul care se va dezlănţui odată cu admiterea noastră în Europa. În anul 2004, candidatul Băsescu la Preşedinţia României susţinea în programul său electoral cu care avea să cucerească voturile că, una din primele măsuri pe care le va lua din fotoliul de la Cotroceni, va fi aceea de a umple Piaţa Revoluţiei cu ţepe destinate fundurilor celor care au dus ţara de rîpă. N-am mai auzit demult vreo veste despre acest grandios proiect al actualei puteri.

E noapte şi apa de la robinet e la fel de neagră ca ziua. Mai mult nici nu-ţi poţi dori.

Planeta a făcut o pasiune pentru Harry Potter. Carţile cu acelaşi nume au declanşat isterii de vânzări, filmele au ajuns la recorduri de vizionare. De ce toată suflarea, de la copiii care abia silabisesc şi până la adulţii doritori de evadare în lumi virtuale, insistă să parcurgă treptele poveştii, într-o benefică uluire? Cum a ajuns o societate – care tindea să nu mai deschidă o carte – să revină fulminant la tehnica întoarcerii paginilor, numai de dragul unui copilaş înzestrat cu forţe supranaturale? Care este secretul acestui succes?…

Răspunsul stă, probabil, în subconştientul nostru, uneori chiar în sfera conştientă. Dintotdeauna ne-am dorit să avem puteri pe care semenii noştri nu le au. Să depăşim restricţiile speciei umane şi să avem acces la o forţă nouă, la o cunoaştere deplină – la propriu şi la figurat. De câte ori, după ce am văzut un desen animat, n-am suspinat de frustrarea că nu putem avea şi noi capacităţile eroului în cauză? De câte ori n-am fi vrut sa înfăptuim un miracol?

Chiar din zorii copilăriei ne lovim de limitele umane. Am vrea să aflăm ce e dincolo de uşile închise, cum e să zbori de colo-colo, ce pălăvrăgesc animalele… E o lume cu care convieţuim fără să o cunoaştem. Condiţia de om ne impune o distanţă faţă de anumite taine.

Nu numai în copilărie batem câmpii, imaginându-ne şi dorindu-ne puteri magice, asemeni micului Harry Potter. Şi adulţii serioşi – ba chiar am putea spune că mai ales adulţii “serioşi” – ar da orice să poată aşeza lumea după toanele lor.

Un spirit justiţiar face ca de fiecare dată când ne scoate cineva din sărite, gândul nostru să aibă funcţie reparatorie, să pedepsească, să ne răzbune. Dacă vânzătoarea s-a purtat urât, vrem să-i cadă un raft în cap. Dacă poliţistul ne-a amendat, tare ne-am dori să treacă un bolid pe lângă el şi să-l stropească din vârful ghetelor până pe vârful nasului arogant. Dacă un vecin de bloc ne-a făcut scandal, îi urăm în gând să rămână blocat în lift. Ne dorim imposibilul şi realizăm ce bine ar fi să ne putem plăti fiecare poliţă pe loc, fără să mai pierdem timpul cu explicaţii.

Nu numai spiritul justiţiar ne mână către dorinţa de a avea puteri magice. Mai e şi partea de divertisment personal, de instinct hrănit de exterior. Dacă trece pe stradă o femeie superbă, un bărbat ar face oricând o vrajă pentru ca ei să-i dispară brusc hainele. ..Dacă un bărbat sexy traversează prin faţa unei femei, ea îl palpează cu privirea care ar scotoci şi dincolo de graniţa blugilor, dacă ar putea…Privirea noastră ar vrea să treacă dincolo de pereţii sălilor de duş, dincolo de barajul nasturilor, dincolo de draperiile care cenzurează imagini ispititoare.

Am vrea permanent să ştim mai mult, să avem acces la trăiri superioare celor care ne-au fost oferite prin legile firii. Harry Potter ne va fascina întotdeauna, pentru că el e simbolul celor mai mistuitoare aspiraţii umane – acelea de a avea acces la miracole, la forţe magice. Harry Potter e întruchiparea miraculoasă a tuturor viselor noastre.

Noi, românii, avem un temperament vulcanic, care ne face să reacţionăm, mai mult decât să acţionăm. Să fim mai mult impulsivi şi vorbăreţi decât responsabili şi implicaţi, pentru ca – la extrema cealaltă – să ne cuprindă pasivitatea şi deprimarea. Suntem fiinţe ale extremelor, iar această trăsătură ne face creativi, invenitivi, inteligenţi, inspiraţi, iubitori, când ne merge bine şi ne simţim fericiţi. Dacă lucrurile nu stau chiar roz, ne cuprinde deprimarea şi toate calităţile menţionate se duc către polul opus. Cum ne-au arătat marile evenimente sociale, manifestăm un extraordinar spirit de comunicare în situaţii de bucurie extremă sau de durere extremă. Ne bucurăm până la epuizare şi ne îndurerăm cu aceeaşi intensitate, pentru ca, în viaţa de zi cu zi, să ne simţim dezorientaţi, stresaţi, incapabili să facem faţă rutinei.

Cum zice pragmaticul, să mături strada şi podeaua casei la vreme ar fi doar o chestiune de rutină, o acţiune oarecare, suficient de responsabilă, dacă te gândeşti la faptul că o stradă curată înseamnă şi-o minte curată. O casă măturată la vreme înseamnă şi-un suflet echilibrat. Cum românul nu găseşte nici un exces de bucurie, nici unul de suferinţă în măturatul străzii sau în reparaţia gropilor, el se zbate de vreo 18 ani să realizeze aceste măreţe acţiuni banale! Exerciţiul comuniunii în situaţii de rutină pare a avea un conţinut instabil şi ineficient, ceea ce face ca organizarea grupurilor să devină cel puţin la fel de dificil de realizat ca şi medicamentele de luptă împotriva cancerului. Parcă am vrea să ne adunăm pentru bucurii măreţe sau pentru suferinţe măreţe, pentru a le ignora sau a le trata cu indulgenţă pe cele simple, adică nevoile noastre fundamentale.

Orgoliul, ambiţia, furia, impulsivitatea şi agresivitatea ne mai cară în spinările lor de mult apuse şi ne duc mereu către extreme. În capetele noastre se nasc prea multe dorinţe, pe când în realitatea vieţii noastre nu se împlinesc micile nevoi. Încă scuipăm peste geamul maşinii, ignorând batista. Şi, încă sărim peste gunoiul din faţa porţii, ignorînd mătura. Dar ne fâţâim pe străzile pline de gropi şi de resturi menajere cu maşini luxoase şi visăm în bloc să dăm lovitura la loterie!

De aproape 18 ani nu s-a născut un grup de voluntari, de exemplu, care să iasă în timpul liber să măture bulevardul, cum nici cei plătiţi s-o facă nu se dau în vânt cu o asemenea activitate plicticoasă. Acestea sunt semne mărunte ale unui dezechilibru la nivelul comuniunii în rutină, care va face ca oamenii din viitor să se împrietenească la cataramă cu televizorul, cu patrupedele ori cu obiectele neînsufleţite. Încă de acum oamenilor le este frică de oameni mai mult decât de urs sau de cutremur. Până şi banalele şedinţe ale locatarilor au devenit teren de război aşa încât nu ne rămâne decât să ne întoarcem la bucuria de a ne mai spune cu toată inima „bună ziua” şi, din când în când, să ne adunăm şi la măturatul străzii ca la cafeaua de dimineaţă.

Dacă ai bani!

Rezultatele examenelor de capacitate au declanşat semnalul de alarmă. Următoarea lovitură, notele obţinute de elevi la examenul de bacalaureat – în special la catastrofala teză de română, ar trebui să conducă la declanşarea stării de urgenţă în învăţământul românesc. Sunt o puzderie de localităţi în care nici jumătate dintre absolvenţi nu au reuşit să treacă examenul de bacalaureat. Notele demonstrează că pregătirea elevilor este mult sub aşteptările părinţilor şi dramatic scăzută faţă de nevoile unei ţări având ca unic zăcământ natural preţios inteligenţa.

La aproape douăzeci de ani de la Revoluţie, învăţământul românesc dă semne că este tot mai afectat de decalajele tipice societăţilor capitaliste. Deşi sloganul învăţământului gratuit e încă în vigoare, în ciuda faptului că se vorbeşte în continuare despre dreptul tuturor categoriilor sociale de a avea acces la şcoli, este tot mai evident că şcoala e un tărâm al afirmării numai pentru cei cu bani. Numai copiii provenind din familii înstărite mai au acces la instituţiile de învăţământ – integral la cele particulare, în mare majoritate la cele de stat. Taxele exorbitante, mafia cazărilor în cămine, tarifele şi preţurile tot mai „europene”, pregătirile în regim privat şi „atenţiile” şi”protocoalele” ating sume frumuşele, pe care nu şi le poate permite oricine. Nici cărţile, culegerile, enciclopediile pe CD-uri, softurile de ultimă oră, nu mai există pentru toată lumea. Ele sunt accesibile numai copiilor născuţi cu noroc pe lume, în timp ce elevii săraci nu reuşesc să-şi achiziţioneze nici manualele. Să ne mai mirăm că nu trec bac-ul?

Şcolarii săraci au nevoie de eforturi de voinţă suprapământene ca să poată ţine pasul cu goana bănească a învăţământului din România capitalistă. Cazurile copiilor modeşti, de la ţară, care sfarmă barierele sărăciei printr-o inteligenţă sclipitoare şi o tenacitate ieşită din comun, care străbat kilometri peste un deal şi-o vale până la cea mai apropiată şcoală, capabili să muncească ziua pentru o coajă de pâine şi să înveţe noaptea, sânt deja amintiri cu iz de ciudăţenii şi poveşti nemuritoare. Doar cei cu bani se pot înscrie la şcoli cu prestigiu, îşi pot permite să facă facultăţi şi specializări prin străinătate şi, implicit, doar ei vor ocupa mai apoi funcţii care cer studii pompoase şi diplome savante.

Ne îndreptăm repede şi ireversibil spre o societate care va da şanse numai celor cu bani.